RSS

Arhive pe categorii: Writings

CLOSE WIRES

Mi-am mutat coada pe watchanimeon si am postat acolo prima mea lucrare in engleza, urmand sa scriu partea a doua in zilele de vacanta.Poate mai multe.Cine stie?
M-am apucat deja de partea a doua.
Let’s see!

Close Wires

Part 1 : She has no name

How could I forget all what happened?
How could I redo my life?
How could I cut these wires which kept us together?
And so the story begins…

She called countless times, but no one answered at the door. After several minutes, while she was staring at the dark–yellow tone of the wood, she realized that might be the last call she will make for him.

Her face was still petrified by the possibility of being left all alone, but it wasn’t just that. The tone of her face changed suddenly in a pale white like the paper or cherry blossoms and her eyes lost their light, like the ones of a dead woman. Deep black. The shock was quite powerful and she almost thought that her heart will be pierced without mercy.

She acknowledged in these moments that she was nothing more than a pet for him and he didn’t try feeling something else in exchange for her suffering during these years. The exchange wasn’t right from the very good start…
But what’s right in this life?

All these things brought more and more pain, more and more suffering, until she forgot about herself and her dreams.
Her dreams about being loved and in love, happy and smiling; the start of another life-all these have been ruined. She‘s lost and tainted now. And she has no name. Only a tattoo of shame on her soul, which will remind to her condition, as a mark.

She won’t hate him. It’s too late to grow such an amount of greed after an enormous one-sided love. It’s too late for everything.
“I will break in two parts, I see…” she said sadly…
A relationship which was broken once will be broken twice, thrice or…countless times.
“I know he’s at home, but why he’s not responding to me?”
“Maybe he doesn’t want me anymore?”
“Maybe I‘ve become useless to him?“

These were her thoughts while she waited…Deeply, in her chest, a colossal pain grew forcefully. A lot of tears were born in her eyes, ready to grow in a river of sorrow.
The tears filled her face and her glasses became misty-so she took them off quickly and wiped out the tears from her face. She put the black gloves she had in the right hand into the bag.

“How many times I entered that door?“
“How many times I came here?”, she asked herself, while the answer was yet missing.

A pair of doves-one with black and gray feathers and one white-were playing outside and chirping in the middle of the winter, near the window.
It seemed that their love broke off quickly in the cold of December. Seeing them, she felt a bit envious and she wanted to crush them quickly, despite the fact that she didn’t have the possibility because the window was too small and placed too high. The winter sun shone pale through the clouds and the coolness .

Envious.

“That‘s the way I’ve felt when I was seeing a lot of couples , caring and lovable images, walking together and kissing , keeping their hands hold tight-and I was totally alone”. ““Loneliness is the worst thing I’ve faced out…I don’t want to feel it again!”
“ I’m alone here on the stairs and people are staring at me asking with their cold eyes :”What are you doing here?? “.
“- Nothing.”

” I don’t care about it anymore”, she said to herself.
“Maybe I shouldn’t be here…”
“ Maybe is time to say goodbye”.
The doves disappeared in the light of the cold sun, God knows where. But certainly, their love is prettier than the one of the humankind.

“I have to cut these wires which linked my heart and his, it doesn’t matter how I will do it.
I don’t belong anymore to this place “. Step by step, she walked on the stairs, and she left the block where she won’t return ever. Her eyes were still full of tears and pain.
“I’ve built another path .“

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Ianuarie 31, 2011 în Writings

 

Etichete:

LoveStory: Infernul alburiu al dragostei

Am participat cu acest fic la un concurs pe forumul Animax , insa atunci avea alt titlu  , trebuia sa ma conformez cerintelor.Se numea Visul unei zile de iarna, si am ajuns pe ultimul loc 😛

Acum i-am gasit un titlu mai potrivit si am hotarat sa-l scot la lumina si sa-l umplu. L-am scris intre doua pregatiri si nu am reusit atunci sa dezvolt  si sa-l modific asa cum mi-as fi dorit . Poate acum va va placea.

INFERNUL ALBURIU AL DRAGOSTEI

Fluviul inimii  bate si se revarsa neincetat atunci cand iubesti, isi da frau liber lui insusi, sparge malurile cu repeziciune si se linisteste la fel de repede. O ploaie de fericire il umfla peste masura, ii face sa se creada liber sa zguduie orice in cale-i, fara limite sau oprelisti, dar o seceta indelungata il poate seca definitiv. Pe cat de fragila, pe atat de puternica este coarda de apa ce pulseaza inlauntrul tau, care te mentine viu …  Tu mai esti Viu ? Mai vrei sa fii VIU ? Mai vrei sa mai dai glas inimii vreodata ?

Aceste randuri nu i le voi scrie niciodata, vor ramane in interiorul meu,  o intrebare fara raspuns. Si eu am incercat sa caut raspunsul pentru tine, am vrut sa te ajut si mai rau decat bine ti-am facut …dar mi-am dat seama ca tu singur trebuie sa parcurgi drumul acesta plin de pietre si bolovani , de suferinta, ca este drumul tau si pasii mei nu au ce cauta pe el. As fi vrut sa-l parcurgem impreuna, dar suntem diferiti …avem nevoie de aceleasi lucruri, dar modul nostru de a le cauta  nu coincide. Nu pot decat sa te sustin…si voi incerca s-o fac, daca ma vei lasa. Am mai crescut putin…Te iubesc.

incet, fara sa fac prea mult zgomot.rup pagina galbuie cu urme adanci de regret si suferinta In jurnalul meu nu va exista pagina asta. Ci in inima.

Fulgii sunt azvarliti de vantul naprasnic in toate partile , unii se izbesc de fetele imbujorate de frig ale tinerilor , altii se izbesc de pamantul rece , in ochiurile de apa ce ingheata rapid.  Cerul plumburiu de februarie , mai inchis chiar si decat caciulita pe care vantul  puternic ameninta sa mi-o darame si sa imi lase parul descoperit, e un cer al tristetii.

Si al racelii.Un cer care vesteste o furtuna de zapada, in care dansul fulgilor va fi atat de violent , ca o refulare a patimilor si durerilor tainuite.Mi-e frica. Si noi avem astfel de dureri, pe care le ignoram , sperand ca vor Disparea. Dar nu-i asa, ele nu dispar , ci  se cicatrizeaza numai. Reapar. Din cand in cand.

Oamenii de pe strada pasesc grabiti , cu pasi apasati, inspaimantati de ceva neprevazut si de puterea furtunii. Nu au chipuri bine definite , nu -i pot vedea din cauza fulgilor ce se izbesc de fata mea, imi intra in ochi , imi zgarie obrazul si ma obliga sa ma feresc cat pot. Cu bratele, cu  palmele,cu iubirea ce-mi pulseaza in vene si ma hraneste . Miez de iarna , ca-n poezia lui Alecsandri.  Oamenii sunt asemenea lupilor singuratici. A pierit aproape de tot bunatatea si iubirea din lume.   Incearca sa fuga de furtunile din spatiul lor , din lumea aceasta gri care le creste , zi cu zi in suflete. Un gol imens , imens. Care , cred eu, nu va putea fi vindecat decat de Dragoste.E cel mai puternic si mai pretios dar facut omului. Firul de care sa se agate in vremuri de restriste si casa unde se va putea adaposti in orice imprejurare , firul cel verde al vietii .Nepretuit.

Si eu incerc sa fug , dar fug ca sa te pot gasi pe tine,sa ma pot contopi cu tine . Fug fara incetare in cautarea a ceea ce ne va putea salva. Si nu ne va mai fi niciodata frig si nu vom mai suferi niciodata de sete sufleteasca. Sau cel putin asta e visul meu. Vreau sa devina si al tau. Te vreau cu disperare, iti vreau mainile calde si obrazul inrosit .

Fulgii zboara tot mai violent … Nu vad mai nimic in fata si abia ma stapanesc sa nu cad. Ma simt nesigura pe picioarele mele, ca intotdeauna, le las sa ma poarte unde socot ele de cuviinta ca trebuie sa mearga si sa se opreasca. Stiu inca ca intotdeauna trupul meu ma va duce la tine. Pasii mei ma vor duce intotdeauna spre tine , pentru ca te caut cu tot sufletul.Esti parte din inima si din sufletul meu, din trupul si sangele meu.  In urma mea las strazi intregi cufundate in fulguiala si fum albastrui . Si oameni insingurati si tristi. Eu nu sunt singura. Traiesc cu tine in gand, in minte si-n cuvant. E cea mai grea forma de dragoste .

Pasii ma poarta spre un loc nefamiliar, un pasaj intunecos. Nu l-am mai vazut niciodata. Cu reticenta, intru .Vitrinele buticurilor,cafenelelor si magazinelor iradiau o lumina galbuie, asijderea si felinarele in stil belle epoque, dand locului in aer singuratic . Rafinament subtil si blazat, miros de cafea si prajituri.Zapada galbuie. Totusi, aici pare sa fie mai bine si ca , momentan, am scapat de urgia de afara. Poate si tu ai gasit un astfel de loc , unde sa-ti tragi sufletul. Unde esti ? Numar de la inceput, pe partea stanga , una , doua , trei …

La numarul sase . E un butic micut, plin cu tot felul de lucruri, iar atmosfera este cat se poate de placuta. Imi cer scuze vanzatoarei ca intru asa , plina de zapada si noroi pe ghete.Femeia are vreo treizeci de ani , dar din cauza fetei ei de om nesanatos , nu i-as da mai mult de patruzeci si cinci. E inalta si slaba , cu par roscat si ochi albastri. Albastru deschis, ca furtuna de afara. Poarta un costum negru , simplu croit si cu putine bijuterii. O fac si mai batrana. In ochii ei am citit faptul ca astepta ceva de la mine,privirea ei ma ingheta.Nu mi-a vorbit, ci doar m-a indrumat cu bratele… M-a lasat singura sa-mi aleg.

Ma intimideaza. Ochii imi sunt atrasi de un album foto micut  , cu o coperta ingenios ilustrata. Un inger si un demon. Ca noi doi. Nu-i asa? E un desen de Luis Royo. Atat de realist si de complicat,ca insasi viata. Noi doi jucam , pe rand, cele doua roluri. Lucrarea e frumoasa , minutioasa in detalii, si ti s-ar parea si tie ca nu gsesti nimic nelalocul lui. Ca legatura dintre noi doi. Nu se va rupe nici daca am vrea, pentru ca este mai presus de nimicnicia aceasta numita trup. E o legatura zidita in cer,si in infern.In eternitatile celor doua dimensiuni.

Am sa fac pentru tine ceva. Un sacrilegiu. Am sa fur. Sunt atatea lucruri frumoase, buticul asta este un templu , e plin de  frumusete, dar eu nu vreau decat pictura asta. Din toate frumusetile vietii , nu vreau decat asta…Sa fim noi doi acei ingeri. Nu poti plati ceva nepretuit,nu ? Geaca mea este foarte larga la maneci si foarte groaza, voi reusi cu siguranta sa il strecor pe sub maneca. Aproape de incheietura mainii mici, de pulsul meu. De viata mea.

Tiptil, ii spun la revedere vanzatoarei si ii multumesc pentru indrumare. O privesc in ochi si o vad multumita. Pasesc incet , iar pasii mei rezoneaza. Usa e deschisa. Furtuna a pornit iar, cu si mai mare putere. Strabate pasajul. Becurile se sting, usile se inchid. Sunt in vijelie. Ma  intorc dupa vanzatoare , vrand sa ma adapostesc. Dar nu mai am clanta pe care sa pun mana. Vanzatoarea a disparut si in locul buticului este un gol plin cu gunoaie si iarba uscata. Frumusetea a disparut. Scot albumul  din maneca, ingrijorata. Ei au ramas tot asa, nu e nicio patina a timpului pe poza , sunt tot asa de indragostiti . Demonic si angelic. . Putem sa fim si noi asa? Vrei sa fim si noi asa?

Inchid ochii si ma las prada furtunii. Cine stie unde ma va duce? Spre tine? Inchid ochii si imi pun speranta in tine. Te voi gasi, ori ma vei gasi tu pe mine. Frigul ma inconjoara si vantul ma arunca, departe. Insa nu mai conteaza nimic, iti simt deja caldura. Stiu ca esti langa mine, si de aceea nu mi-e teama. Daca visez, as vrea sa te vad , sa te sarut . Te chem . O sa vii? Vei auzi vocea inimii mele?O sa vii? Ma vei lasa sa-ti dau albumul? Te chem.Intuneric deplin.

Pe ochi mi se astern doua saruturi calde. Iti simt buzele. Si mainile tale care se joaca prin parul meu. Printre gene iti vad chipul. Sunt inca adormita.Iar albastru. Peretii camerei tale. As vrea sa nu visez. Te strang usor in brate ., te ating incet, ca sa nu te trezesc. Tu m-ai facut sa visez. Tu m-ai ademenit. Si eu m-am supus.Esti langa mine si dormi, demonul meu iubit, cu chip inselator de inger.

Ma scol usurel din pat , incercand sa fac cat mai putin zgomot si sa nu te trezesc. Caut geaca si albumul. Geaca e pe scaun, albumul, nedesfacut inca , pe masa de birou. Scot poza de la coperta de plastic , si cu un pix obisnuit , scriu cuvinte ceresti pe verso. Scriu pe spatele Ingerului si Demonului. Scriu darul meu pentru tine, izvorat din inima mea, din durerea si suferinta mea, din iubire . Cuvinte .

O ploaie de fericire il umfla peste masura, ii face sa se creada liber sa zguduie orice in cale-i, fara limite sau oprelisti, dar o seceta indelungata il poate seca definitiv. Pe cat de fragila, pe atat de puternica este coarda de apa ce pulseaza inlauntrul tau, care te mentine viu …  Tu mai esti Viu?  Poate nu voi fi eu in pozele tale, dar umple , te rog, albumul. Umple-l cu Viata. Te rog. Te iubesc, si acesta e darul meu pentru tine. Si infernul pe care il traiesc zilnic.

Pe perna ta, continuu reveria in care ma initiezi.


 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iulie 11, 2010 în Writings

 

The Trap ( oneshot )

Acesta e oneshot-ul sf 🙂 la care lucrez in prezent , din el nefiind scrisa decat prima parte din trei . Pe celelalte doua le voi scrie in saptamanile ce urmeaza. Nu sunt niciodata in pana de idei 🙂 Nu intentionez sa fac din scris o cariera , pentru ca si-asa e greu sa razbati in viata . Nu toti au noroc sa poata alege ceea ce vor ei sa faca.
Part 1.  Prolog : Drumul printre stele

,,   Suntem praf de stele ‘’ suna gandul unei tinere fete care se uita , pierduta , in puzderia de stele ce apareau pe hubloul imens al navei stelare . Afara parea noapte vesnica, un intuneric de necuprins, din care ieseau mii si si mii de luminite, unele stralucind mai puternic, altele abia palpaind …Nava mergea cu viteza subluminica, parca odihnindu-se si ea, la fel ca majoritatea celor pe care ii transporta.

,Suntem praf de stele , dar stelele din noi arareori isi gasesc stralucirea pe care o viseaza , fie pentru ca ard prea repede si se sting sub asuprirea propriilor trairi  , fie pentru ca ard lent si nu pot iesi din lanturile pe care si le creeaza singure … Ochii ei  caprui straluceau ca luminitele ce apareau si dispareau  din abis , parul ei negru era extensia insasi a infinitului , sufletul ardea mocnit , amintindu-si visuri trecute…

Din spate luminau neoanele si miile de beculete de la aparate si mai ales cele de la capsulele criogenice in care confratii ei isi dormeau somnul cel lung… in asteptarea unei noi vieti .Ea era ultima ramasa sa aiba grija de cei adormiti. Se afla intr-o sala mare ce aducea cu un urias spital invaluit intr-o lumina verzuie , in care zeci si zeci de capsule zaceau in ordine , numerotate si asezate unele langa celelalte , randuri.. randuri…Erau conectate prin mii si mii de tubusoare , iar in fata capsulelor strajuiau mici aparate care aratau semnele vitale si cantitatea de oxigen. In plus si numele si data la care au fost adormiti.  De ei trebuia sa aiba grija , ea avand rolul unei asistente medicale care sa ii monitorizeze in timpul lungului somn  . Mai multi robotei ajutau la curatenie si tot restul de munci usoare.

Cufundata in labirintul propriilor ganduri , in timp ce contempla privelistea nesfarsita , tanara se auzi strigata de o voce impersonala , care pendula intre a unui barbat si a unei femei, o voce androgina, nici prea dura , dar nici moale. Era vocea generata  pentru computerul principal al navei, care avea grija de ceea ce era mai important : mentinerea energiei si a functiilor vitale ale Adormitilor. HYPNOS. Robotii si nanobotii se ocupau cu intretinerea navei, in special a fuzelajului.
,,   – La ce te gandeai , Reira ? Te-am vazut cam abatuta azi.
-E ceva in neregula? ‘’

Vocea  computerizata o trezi din visarea adinca in care cazuse contempland universul nemarginit si propriul suflet . Tanara intoarse capul in directia de unde venea vocea , lumina verzuie dezvaluind un chip placut , cu trasaturi delicate , tipice unei femei de 25 de ani .
Raspunse incet, glasul cristalin rasunand in incaperea vasta:
– Nu, HYPNOS, doar ma gandeam la ceva anume . Nu e nimic in neregula cu Adormitii. Doar reflectam. Ce zi e azi ? Le-am pierdut sirul…Vazand numai noapte …

– 22 decembrie 2123 dupa calendarul Terrei. Pe Terra deja e iarna. Am parasit Terra de 5 ani , adauga vocea misterioasa.

– Multumesc , spuse tanara intristata, si se apuca sa controleze iar capsulele semenilor sai , plecati de pe planeta natala sperand o viata mai buna in spatiu , pe o alta planeta … Cautand sa fuga de ceea ce au distrus cu propriile lor actiuni , oamenii iesisera in spatiu … Aceasta era misiunea oamenilor care isi aflau  drumul prin stele …

Mainile ei alunecau alene pe suprafata  capsulei , parca mangaind prin sticla , chipul unei femei de varsta ei , la care se uita cu mila …Nu isi traia viata , doar dormea … Dar viata in spatiul asta inchis e oare o viata care sa merite traita ?

Din spate se auzi glasul artificial al  unui android, infatisand un tanar cu parul alb . lung, si ochi albastri , ce purta un costum alburiu , cu o croiala simpla si delicata , la fel ca si al fetei . Era un material usor, si moale, asemanator panzei de in.  Pielea sa parea insa naturala, era cel mai bun model aparut, creat special pentru aceasta misiune. Era conectat wireless la computerul central si mereu in tema cu orice se intampla. Insa avea constiinta proprie, ce nu apartinea IA -ului navei spatiale.

– As sugera sa te odihnesti , spuse tanarul . Te-ai obosit si vad ca oricum nu te simti bine. Te-am observat de dimineata si nu stiu ce se intampla cu tine. Tonul nu era poruncitor, nici  agresiv.

Intorcandu-se brusc  spre robot, Reira adauga cu calm, privindu-l in ochi . Insa privirea ii deveni tot mai intunecata si neguroasa.

– Poate ai dreptate … Intai sa termin aici si apoi am sa ma odihnesc putin,  HYPNOS. Nu pot lasa treaba nefacuta. Nu mai am mult.

– Bine, fie cum vrei tu ., zise androidul . Dar dupa aceea te vei retrage in camera de recreere, unde iti voi da ceva sa te linistesti. Apoi vreau sa discut cu tine. Imi dau seama ca te framanta ceva. Si ma intriga. Nu vreau ca IA -ul navei sa te considere un pericol pentru misiunea pentru care a fost programata.
Chipul tinerei se innegura si mai mult , prefigurand aparitia unei grimase . Furie.

– Asa cum li s-a intamplat si celorlalti doi care au fost cu mine in grupa aleasa pentru monitorizare ? , zise tanara vizibil infuriata , voind sa il dea la o parte cu mainile , sa nu se apropie de ea . Respingerea il suparase vizibil si pe android.

Cu grija , ii apuca bratele fetei , fara sa o raneasca si i se adresa putin cam poruncitor :
– Te duc chiar acum sa te odihnesti. Nu te gandesti deloc la ceilalti ? Nu te gandesti la datoria ta ? Daca ar fi dupa mine, te -as expulza in spatiu imediat . Dar stiu ca tu nu ai innebunit …ca ceilalti doi. Vreau sa te ajut. Cu o mana, scoase dintr-un buzunar o seringa micuta, ce continea un somnifer ..

Tragand-o pe Reira langa el, tanarul ii sopti la ureche, evitandu-i ochii speriati :
– Iarta-ma …o sa te simti mai bine dupa ce o sa dormi putin si te vei linisti… Nu iti face griji, esti in siguranta. Somniferul isi va face repede efectul… Dormi, Reira… dormi.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 8, 2009 în Writings

 

Cuvantul lui Isis catre Osiris

Acesta e un oneshot facut de mine acum catva timp , postat pe un forum unde am acelasi nickname ca si pe blog . O saptamana intreaga ideea a staruit in creierul meu , pana am reusit sa o transpun , voisem sa -mi exprim sentimentele pentru cineva si nu reuseam. Nici pana azi nu am aflat daca a ajuns sau nu unde trebuie incercarea mea…Too childish si neslefuit :).Dar asa sunt inimile tinere si neexperimentate.

Cuvantul lui Isis catre Osiris
Invesmantat in panzele rosii ca florile de mac dintre liniile de cale ferata, ce se leagana alene sub adierea calda a vantului, Soarele se urca in barca vesniciei, pictand mica gara de tara in culoarea marului copt, rosiatic. Cele din urma raze rosiatice se revarsa, mangaiere dulce pentru pamantul asuprit peste zi. Barca de eter il trece incet, incet, in imparatia intunericului, unde salasuiesc umbrele … In suflete se trezesc umbrele alungate din taramul mortilor .. ce-si fac cuib in oamenii plini de amaraciune . In fiecare e o umbra,chiar si-n mine si-n tine si-n toti

Nemiscare e cuvantul de ordine.. Nimic nu misca in jurul meu, cand stau pe unul din scaunele de pe peron asteptand trenul de seara.. Nici in sala de asteptare nu e nimeni.. Din cand in cand, ca si cum m-ar privi curios, un caine negru imi tot da tarcoale.. Se uita , se uita si pleaca intr-un coltisor mai umbros. Dar tot ma priveste .. parca ar fi asteptand ceva anume..Evit sa ii intalnesc privirea si imi opresc ochii asupra campuletelor de mac. E bine totusi ca adie vantul si nu mai e atat de sufocant .. Peisajul se va intuneca si e ultima mea sansa de a mai desena ceva pe carnet. Desenez, dar si scriu .. Desenez tot ce n-au vazut ochii mei si tot ceea ce vor sa vada…

Astept trenul in fata campuletelor de mac… Nu ajunge pana la mine mireasma lor , adormitoare. Se spune ca daca adormi intr-un camp de mac nu te mai trezesti… niciodata. Da..sunt un drog….Si iubirea e un drog .. Insa pe cata vreme adormi in lanul de mac ca anesteziat .. cand iubesti , visezi , dar fara anestezie.. Visezi si in acelasi timp traiesti totul pe viu . Durerea e cu atat mai adanca cu cat nu mai discerni intre vis si realitate., cu cat te lasi furat de sentiment si nu-ti mai pasa de nimic. Ci  vrei sa stii doar de tine si de cel pe care -l iubesti , ii oferi tot , sperand sa primesti la fel..

Umbra mea duce enorm de multe in spate… n-am dat la fel pe cat am primit..nu sunt asa cum as vrea sa fiu si nu stiu cum as putea sa ma schimb.. Am multe de ce-uri in minte …Daca oamenii au capacitatea de a crea.. De ce nu se pot recrea, avand la baza fiinta prezenta, intr-o alta forma ? De ce nu isi pot transforma esenta interioara.. ?  De ce nu pot fi altfel ,de ce nu pot sacrifica ceva pentru altcineva.. ? Am vrut sa ma schimb pentru cineva si nu am reusit .. De ce..de ce nu pot ?  Iubirea ar trebui sa fie un motiv bun sa vrei sa te schimbi… Imi vine sa strig .. cateodata ma cuprinde disperarea.. Da, pentru ca in afara de iubire, iti trebuie experienta… Eu sunt o pasare cantatoare care nu isi cunoaste glasul si poate nu o va face niciodata.  Dar port in suflet pe cineva cu ochii la fel de adanci ,  cer de seara, incununat cu stele..

Trebuie sa pornesc pe un drum nou, pentru cineva foarte drag mie… Trebuie sa plec din gara sau risc sa raman acolo toata viata. Cand va veni acel tren, sper sa ma ia de mana… sper sa imi dea mana sa blanda si calda pe care o astept.. si la randul meu , s-o pot prinde si sa o contopesc intr-a lui..  Isis l-a ajutat pe Osiris…. Dar azi , Isis este cea ajutata.. Pentru el, trebuie sa reusesc… Pentru trenul vietii nu -ti trebuie bilet. Caci nu asteapta pe nimeni.. Si nu vreau sa adorm intr-un lan cu flori de mac. Ci vreau sa vad acei ochi care ma tulbura atat…


 
2 comentarii

Scris de pe August 8, 2009 în Writings